Pentru ca asa-mi place mie, sa mai intorc uneori lucrurile cu josul in sus, de data asta voi incepe cu:

P.S.: pentru google-cios(i): Nu te grabi sa google-esti tu inainte conceptele, iti voi da chiar eu definitia (la momentul pe care il consider eu adecvat in text )

P.P.S: tot pt. google-cios(i), numai pt. cazul de curiozitate extrema: Paul Mecheril il cheama pe cel pe care il voi aminti fugitiv

Cititi mai mult

Azi n-aveam de gand sa scriu pe blog. N-aveam chef. De fapt n-am avut chef nici de viata …ciudat, pentru ca ieri am avut o revelatie si am vazut de foarte aproape muchia de la cada de baie. Iar o intamplare ca asta te face sa te gandesti de cateva ori inainte sa-ti piara cheful…
N-am vrut sa scriu dar tot scriu. M-a inspirat un caine. In vizita la niste prieteni de familie fiind, am ramas surprins vazand un caine mancand un mar. Ei na…s-au mai vazut caini care mancau mere ( am vazut caini care manaca si alte chestii, mai putin comestibile ), dar ca asta eu nu am vazut pana acum. Avea un adevarat ritual: cand vedea marul termina cu latratul, se aseza frumos cu burta pe covor, prindea bine marul intre labute iar cu dintii ii smulgea codita ( codita fiind a lui, a marului ). Cititi mai mult

As vrea sa incerc, pentru ca mi s-a atras (chiar in repetate randuri) atentia ca as aborda subiecte (oarecum) dificile, sa scriu simplu: sa scriu cu simplitate despre o tema simpla. Caci ce altceva este fericirea, acel “ceva” ce sta pe buzele tuturor, incat pare chiar a fi devenit banal? Ca sa n-o las in stadiul indefinit de “ceva”, voi descrie ce concep eu atunci cand afirm “fericire”: in primul rand, zic franturi, si gandesc momente, clipe disipate de-a lungul vietii (deci nicidefel o stare, cu atat mai putin de lunga durata). Presupun ca nu are rost sa mai spun ca vorbim despre ceva subiectiv, deci nu voi mentiona nici ca nu-mi expun decat propriul punct de vedere, fara pretentia de a generaliza ceva Cititi mai mult

Recunosc ca acum cativa ani a inceput sa ma preocupe teribil o fraza din Biblie: eram intr-o situatie dificila din viata mea si brusc imi rasunau in minte cuvintele lui Isus din clipele in care era crucificat: “Tata, iarta-i, ca nu stiu ce fac!”.

Mi-am dorit enorm incepand cu momentul in care am constientizat ce ar insemna ruga asta pentru om sa le pot rosti si eu la fel, simtind adanc in mine acel gen de iertare suprema fata de cel care in ochii mei imi comitea, poate, o nedreptate.

Veti gandi probabil ca tintuiam prea sus, incercand sa ma situez pe mine, firimitura de uman, la acelasi nivel cu cel pe care-l numim Fiul lui Dumnezeu. Va spun insa ca este o mare greseala sa credem ca omul nu poate simti asa. Insasi din simplul motiv ca, o constientizam sau nu (si e tragic atunci cand nu), purtam fiecare in noi farame de dumnezeire (nu degeaba se spune ca Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea Lui). Eu abia atunci am realizat asta si am inceput sa ma gandesc mai des la modul cum pot dezvolta eu acele acele farame de dumnezeire, de bunatate si de frumos din mine (asta si pentru ca de atunci ma chinuie teribil si problematica sensului vietii, si recunosc ca oricate drumeaguri as incerca sa parcurg, mereu si mereu tot acolo ma intorc).

Cititi mai mult