Nu stiu altii cum sunt, dar mie mi-au placut mereu filmele cu vapoare (chiar si atunci cand in ele au jucat Sandra Bullock sau Steven Seagal). Mi-a placut “Toate panzele sus”, ba chiar si “Titanicul”. Nu la vremea lui, evident, din cauza isteriei feminine pe care o cauzase; din acelasi motiv nu mi-au placut nici Guns la vremea lor si, daca as fi trait pe vremea aia, bag mana-n foc ca i-as fi detestat si pe Beatles. Dar sa revenim la vapoarele noastre. Am fost in stare sa ma uit si la “Piratii din Caraibe”, din acelasi motiv (bine, plus Johnny Depp si Geoffrey Rush). Ca sa nu mai zic de “The Legend of 1900” al lui Tim Roth, pe care daca nu l-ati vazut, o iau ca pe o ofensa personala . Cititi mai mult

“Once upon a time” se pare ca filosofia si psihanaliza aveau cate ceva in comun. Unii mai vorbeau inca de “spirit”, ceilalti inca nu descoperisera “libidoul”. Asa ca se puteau intalni, inca, la o cafea si la o tigara, sa puna lumea la cale. Cel putin asa pare sa spuna filmul despre care vreau sa va vorbesc.

Din motive evidente, e dificil sa faci un film despre un filosof. Tipii astia lucreaza cu idei, cu scheme, categorii si alte nazbatii abstracte, incat e o adevarata blasfemie sa crezi ca-i poti domestici pe calea vizualului. De aia nici nu au incercat prea multi. De fapt, din cate stiu, “When Nietzsche Wept” e cam singura incercare coerenta de a face un film in care un filosof sa fie prezent ca personaj principal (nu unul secundar sau, mai rau, doar citat in treacat). Si mi se pare o incercare mai mult decat reusita, din mai multe motive.

Cititi mai mult

Ma declar deplin satisfacut dupa festinul asta vizual. Da, e noul meu oras preferat. Daca Alsacia nu m-a lasat cu gura cascata, desi are niste coline frumos luminate de catre soarele serii, Strasbourg duce o batalie crancena cu Brugge in sufletul meu. Nu stiu pe care sa-l pun pe primul loc…

Vazut a pied e o combinatie deosebita de modern si vechi, o combinatie  cu mult stil. Nu are badaranismul Parisului, nici aroganta Lyon-ului, nici prostul gust al Nimes-ului. E un oras cochet, cu personalitate, are mandrie… Si e cu adevarat primitor in ceea ce priveste turistul venit sa-l admire. Cititi mai mult

De ce in imaginatie? Pentru ca inca nu l-am vizitat. De ce Strasbourg? Pentru ca in mai putin de o saptamana voi avea ocazia sa-l vad. Ajung cu treburi la 100 de km de Strasbourg si mi-am luat doua zile libere pentru a vedea unul dintre orasele Frantei pe care tin neaparat sa-l bat la picior.

Ce pot face eu in Strabourg? Nu mare lucru, nu sunt amator de vizite in muzee,  teatre sau biblioteci. Sunt doar obsedat de fotografie si in pricipal de peisaj urban. Deci voi face poze non-stop. Pe langa fotografie sunt si un pasionat de orase vechi…du-ma in La Defense in Paris si te injur, du-ma sa vad Ile de la Cite si iti dau tot ce vrei!

Cititi mai mult

Locuiesc destul de aproape de Nîmes. Prins cu altele inca nu il vizitasem. Asa ca ma urc in masina si putin peste o ora sunt deja in fata Arenelor romane…

Nîmes este un oras tipic sudului Frantei. Multa piatra in constructii, strazi inguste ( pavate tot cu piatra ), palmieri si maslini. Totusi agitatia e mare si, ca orice oras turistic e destul de murdar si neingrijit. Fiind insa un mic fan al culturii romane nu bag in seama restul. Sau macar incerc…

La coada la intrarea Arenelor… un grup de englezi e foarte contrariat ca nu poate intra cu cei doi dulai din dotare. La un metru si treizeci de centimetri e un afis cat Trafalgar Square prin care sunt anuntati eventualii amatori ca “Prietenii nostri, cainii nu sunt permisi pe arena”. Ni se dau biletele, englezii bombanesc si unul dintre ei ramane cu cainii in afara obiectivului. Unde daca nu in fata unei beri?… Chiar, o fi normal in lumea asta civilizata sa mirosi peste tot excrementele lor, in speta ale cainilor? Cititi mai mult

Spunea ca a venit sa ma vada si ca a facut doua ore pe drum, de dincolo de deal pana la marginea raului unde locuiesc. Spuneam ca venirea lui imi face mare placere (era un fel de ritual menit sa ne asigure legatura necesara intr-un tinut putin vizitat, ca al nostru si ma miram eu insumi de prudenta cu care ii vorbeam). Stiam ca vorbeste despre altceva, stia ca vorbesc despre altceva si jocul nostru incepuse sa ne plictiseasca. Daca si-ar fi gasit iubita acolo, la mine (ea insa plecase, nu stiu unde, nu stiu de ce) poate mi-ar fi spus: fericirea, aici si acum. Dar intre timp se inserase si el a tacut.

Pentru ca am/am avut ceva timp liber in seara asta, am zis sa termin de povestit care e treaba cu Cimitirul Buna-Vestire, dar pen’ca un piticot, nu dau nume, in ultima vreme imi fura cartile, nu am mai gasit-o pe sus-numita. Asa ca, mai asteptati o tara finalul romanului… In schimb, am gasit o carticica de Gellu Naum, nici nu stiam de existenta ei, din care va impartasesc un fragment.

Citatul urmator (e scurt, ca nu am dat in boala citatelor de 2 pagini) apartine lui Sadoveanu (“Noptile de Sanziene”).  Va provoc sa ghiciti la ce se refera. Indiciu suplimentar: K, Q, … , W,X, Y.

“Ai Barba, Cinstite Dascale.Esti Foarte Ghibaci. Hi! Iapa Jarchinoasa! Lupul Mananca Numai Oi. Padurea Rara Sta Si Tace, Unde Voinicelul Zace.”

Romanul pamflet, aparut in 1936, este alcatuit din trei parti. In prima parte, si cea despre voi vorbi in seara aceasta, este prezentat Gulica Unuianu, candidat la examenul de doctorat, pe care il da in speranta ca Ministrul sa ii ofere un post de cadru universitar. Arghezi este un maestru al cuvintelor (reprezinta pentru mine ceea ce reprezinta Eminescu pentru altii), el ofera  comparatii si expresii sarcastice sau ironice care impreuna construiesc diferite tablouri geniale care surprind portrete sau situatii reale.

Facem cunostinta cu Gulica, care, dupa cum spune autorul reprezinta o specie, si cu rectorul facultatii: Cititi mai mult

Ca n-ati fi dat cu subsemnatul pe blogul asta azi, nici daca v-ar fi picat cineva cu ceara !!! Taman azi, de ziua Luceafarului, cand ar fi implinit 161 de ani (si ce daca s-a nascut in Botosani, nu e tot roman? ce, parca Paunescu ala nu s-a nascut in Basarabia?).

Io’te ca o fac eu, si inca repede, ca mai sunt cateva minute si se termina ziua lui.

Cititi mai mult

Kunt Hamsun, castigator al premiului Nobel pentru literatura in 1920, isi incepe cariera de scriitor cu romanul autobiografic “Foamea”. Personajul principal, un tanar scriitor fara posibilitati de a se intretine traieste de pe o zi pe alta numai datorita vointei divine, am putea spune. Doarme pe strazi, in padure, iar uneori ii vin idei aproape salvatoare:

Imi era ingrozitor de foame. Pe strada am gasit o schie de lemn si am inceput sa o mestec. Asta mi-a ajutat, Oare de ce nu ma gandisem  la asta mai demult?

Cititi mai mult