Din pauza de masa, un pic Pygmalion
Pentru ca asa-mi place mie, sa mai intorc uneori lucrurile cu josul in sus, de data asta voi incepe cu:
P.S.: pentru google-cios(i): Nu te grabi sa google-esti tu inainte conceptele, iti voi da chiar eu definitia (la momentul pe care il consider eu adecvat in text 
)
P.P.S: tot pt. google-cios(i), numai pt. cazul de curiozitate extrema: Paul Mecheril il cheama pe cel pe care il voi aminti fugitiv 
Asadar, sa incep acum: am fost si eu indragostita de un prof candva. Timpul verbului se refera la faptul ca nu-mi mai este prof , nu la actualitatea simtirilor. (Nu sariti pe mine! Nu ma devorati! A fost si este o iubire din aceea cu interes pur intelectualicesc, si da, barbatu-meu o stie ). Omul asta care vorbeste fascinant (si scrie aidoma, o adevarata delectare!) are o profunzime uluitoare cam in tot ce spune. Si povestea el demult, cam prin primele mele semestre in care i-am fost studenta, ceva ce mi-a ramas adanc fixat de peretii fiintei. Spunea cum procedeaza el cu studentii lui din primul semestru: ca ii ia ca pe niste studenti adevarati, cu toate ca ei nu sunt inca asta! Ca vede in ei ceea ce inca nu este, dar va fi, si prin urmare celei din urma li se adreseaza la ei atunci cand de exemplu le da sarcini de lucru (de obicei constau in analize de texte…extreeeem de complexe, puteti sa ma credeti). Cu convingerea ca se vor dovedi in mod cert demni de astfel de tratatie. Rezultatul? Astfel ei chiar devin cu adevarat studenti 
Intre timp am aflat ca joculetul asta pe care il practica el poarta chiar un nume: efectul Pygmalion. Si in alte rastimpuri a si apucat sa se contopeasca deja cu natura mea, incat cam toate interactiunile mele il au (deja inconstient) la baza. Google-ciosul stie precis deja ce-i cu 
Pygmalion. Hai sa va povestesc pe scurt: ii o figura din mitologia greaca, un rege care isi sculpteaza singur o statuie, ce rezulta, asta datorata experientelor lui dezamagitoare cu femei, a avea intamplator chipul unei femei. Trateaza cu vremea acest obiect de arta ca pe o adevarata femeie, se indragosteste chiar de el (obiectul)/ea (femeia din el), si o roaga pe Afrodita, zeita…nu sa-i dea viata statuii sale! Ci ca viitoarea sa sotie sa fie dupa chipul si asemanarea ei. Apoi in timp ce-si mangaie cu drag statuia, observa cum aceasta prinde viata.
Mai are sens sa definesc si efectul Pygmalion, googlecios(i)? E tot un fel de maieutica, asa-l vad eu, numai ca in sfera sufletului: prin modul meu plin de incredere in potentialul tau nemaipomenit te voi trata astfel incat si tu sa nu te mai indoiesti de el. Si sa devii (dupa tempo-ul tau) omul frumos, destept si bun care poti fi Asa cum proful meu (eu ii spun “zeul” de fapt ) a creat pe principiul asta generatii intregi de studenti.
August 5th, 2009 at 4:57 PM
the law of attraction, right? =))
August 5th, 2009 at 5:33 PM
of,of, pe tine cine te-o fi facut mai destept decat era necesar?
eram sigura ca asa o sa gandesti.
cu specificarea ca Pygmalion e acreditat de psihologia stiintifica
August 5th, 2009 at 5:40 PM
cu specificatia ca pygmalion saracu se gandea la el insusi, adica era destul de egoist cand o crea pe don’soara statuie, pe cand profesorul tau facea chestiunea din dragoste de oameni, si de studentii lui. acu ce mai zici?
August 5th, 2009 at 5:53 PM
stii ce mai zic: ca tu, mai rautate ce poti fi tu, zisesei ca nu-mi mai scrii mie comentarii
si ca mi-e drag ca nu te poti abtine, ca sunt savuroase foc!
August 5th, 2009 at 5:58 PM
auzi, s-ar putea ca tipul motivatiei care sta la baza comportamentului sa fie totusi irelevant pt. rezultatele lui (ceea ce de fapt nu cred, da’ daca tu tot faci comparatii intre un erou de mit si unul din viata reala…
)
August 5th, 2009 at 6:04 PM
zisesem, ai? am uitat
)
io cred mai degraba ca alora le-a fost lene, sau mai degraba ca faceau referire la o anumita carte ecranizata mai prin anii 30, super simpatica, de altfel. cartea n-am citit-o, dar filmul e o piesa clasica, bitersweet, mai mult sweet.
si dadusi doua comentarii ca sa nu admiti ca as avea dreptate?
nu vorbeam de rezultate, vorbeam de o analogie. hai sa admitem ca nu e perfecta
August 5th, 2009 at 6:18 PM
zisesei (nici macar demult
)
da!
filmul despre care zici tu cred ca era dupa piesa omonima a lu’ G.B. Shaw
August 5th, 2009 at 6:25 PM
asa mah, piesa era, in fine, am memoria scurta, dupa cum observi, de-aia mai tin arhive
August 5th, 2009 at 7:14 PM
auzi, stii ce-mi ofera mie o satisfactie malitioasa cand mi te imaginez pe tine privind un film? numa’ gandu’ ca la ala tre sa petreci si tu tot atata timp ca oricare altu’, si n-ajungi la final, cum faci cand citesti, de cateva ori mai iute (se intelege ca vb. de cazu in care nu sari pest nimic, nici la una, nici la alta)
August 5th, 2009 at 8:42 PM
of of, da la cate chestii am timp sa ma gandesc pe parcurs
)
nah ca n-o nimerisi
August 5th, 2009 at 10:09 PM
of, of, incep sa-ti inteleg amenintarile alea… da tot nu regret ca n-am stat in banca mea
)
n-o nimerii, this time you win (da nu conduci chiar la scor prea mare, stii?