22 noiembrie 2009
Desi eram destul de infricosat de un drum pe cont propriu Craiova-Montelimar ( acolo ma asteptau niste prieteni cu masina, pentru a merge la casa lor din Les Vans-Departamentul Ardeche ), cel mai greu episod a fost acela al ajungerii la Aeroportul Otopeni. Nefiind un bun cunoscator al imprejurimilor Bucurestiului, mi-am intrebat prietenii care ar fi cea mai buna varianta de drum. Mi s-a spus sa folosesc centura Capitalei. Neinspirati prietenii mei… Pe centura Bucurestiului nu exista niciun indicator catre cel mai mare si cel mai important aeroport al Romaniei. Stiu, suntem popor sarac, n-avem bani de indicatoare. Probabil tot lipsa banilor i-a facut pe cei pe care i-am intrebat sa ma indrume gresit( inclusiv un politst ). Asa se intampla cand ajungi in Bucuresti cu un DJ pe numarul de inmatriculare.Ajungi pe la Buftea, apoi te intorci orbecaind prin coclaurii denivelati, cu pretentie de sosea de centura. Mama ei de saracie!…
Odata ajuns acolo, formalitatile au fost simple. Nu era prima calatorie cu avionul, deci trebuia sa ma descurc usor. Mai grea a fost despartirea de cei care ma insotisera. Despartire cu lacrimi in ochi si in suflet. Nu e usor sa-ti lasi jumatatea in viata si intreaga familie si sa pleci pentru o perioada lunga la doua mii de kilometri departare…
Zbor fara mari probleme, dar cu cer innorat desupra Alpilor. Asa ca, neavand ce vedea…somn la greu. Noaptea precedenta fusese alba, dar plina de ganduri negre, ingrijorare si fiori reci pe sira spinarii. Fiind obisnuit cu deplasarea prin Romania, ma tot gandeam la primul hop ce aveam sa-l intalnesc in Franta: drumul de 150 km de la aeroportul din Lyon pana la Montelimar. …Aterizare pe imensul aeroport Saint-Exupery, trecut prin toate formalitatile vamale, recuperare bagaje…si de aici sunt pe cont propriu. In aeroport insa exista un million de mijloace de orientare catre birourile de informatii. Sunt indrumat catre zona din care pleaca din 20 in 20 de minute autobuze ce fac legatura intre aeroport si gara Part-Dieu, gara din care mi se spune ca pot lua un tren catre Marseille, via-Montelimar. In aeroport exista si o gara pentru TGV, de unde pot lua “glontul” catre aceeasi destinatie, contra sumei de 27 euro. Existau insa doua probleme: ora la care aveam primul tren ( foarte tarzie ) si obligativitatea rezervarii biletului din timp. Cu parere de rau ca nu pot calatori cu celebrul TGV, ma indrept cu autobuzul catre gara Part-Dieu, gara din central orasului Lyon. Aglomeratia este inexistenta, dar asta poate si din cauza ca este duminica. Drumul de la aeroport la gara dureaza 35 de minute. In permanenta un panou electronic ne anunta ce statie urmeaza, astfel ca temerile mele au fost inutile.
Partea din Lyon pe care am vazut-o nu m-a impresionat deloc ( ma vor impresiona insa alte zone ). Doar niste case si blocuri ingrijite, dar astea se intalnesc oriunde in Franta. La fel si zonele verzi de pe marginea soselei, chiar in interiorul orasului, un verde tipic Frantei. Traficul este impecabil, toata lumea respecta cele mai mici reguli de circulatie, claxonul este inexistent, nimeni nu se enerveaza la volan. Niste fraieri francezii astia! Pai ei cunosc satisfactia pe care o are un sofer cand isi propsteste eminenta tenara in mijlocul volanului? Ei cunosc satisfactia injuraturii aruncate aluia de pe banda de langa?…
Gara Part-Dieu este si ea destul de mare. Aproximativ cat Gara de Nord din Bucuresti. Organizarea este insa perfecta. Am mers la fix, orientandu-ma dupa indicatoarele in trei limbi: franceza, engleza si italiana. Vanzatoarea de la ghiseul de bilete, vazand ca ma descurc mai greu in franceza, imi zambeste si imi explica in engleza tot ce trebuie sa stiu. Platesc 21 euro pentru un loc intr-un tren accelerat ce pleaca peste 30 de minute si astept. Cu 20 de minute inainte de plecare, se afisaza pe panourile electronice peronul la care este format trenul , asa ca pot sa merg la peronul G. Ma ajuta tot indicatoarele, altfel nu aveam de unde sa stiu ca gara se afla sub liniile de tren. Asadar gasesc scarile rulante catre peronul respectiv, compostez biletul, asa cum ma invatase vanzatoarea amabila ( mare atentie , daca ajungeti in Franta si calatoriti cu trenul, e obligatoriu sa compostati acel bilet inainte de urcare, altfel este invalid si platiti amenda ! ) si urc in tren. Pe peron exista nenumarate tabele electronice pe care sunt scrise toate statiile in care opreste trenul. Montelimar este a cincea statie. Acum scap cu adevarat de complexul calatoriilor in Romania, unde trebuie sa intrebi 10 persoane si sa faci o medie a raspunsurilor pentru a te orienta. Trenul pleaca la ora stabilita si ajunge tot la ora stabilita. Niciun minut de intarziere. Ma sperii de cateva ori cand pe linia alaturata trece cate un TGV in directie opusa. Pentru o secunda se vede o umbra si se aude un vuiet.Atat!…Statiile sunt anuntate din timp, astfel ca ai timp sa te indrepti spre iesire. In gara ma intalnesc cu cei doi prieteni ai mei, kinetoterapeuti si ei in spitalele franceze. O scurta perioada voi locui impreuna cu ei…
Sunt obosit , iar afara e noapte, asa ca nu prea am ce vedea pe fereastra. Urcam totusi in munti ( dupa ce traversam Rhone-ul si trecem in Departamentul Ardeche ), iar la un moment dat am o panorama superba a orasului Aubenas si a raului Ardeche ce il margineste.
Mergem pe niste strazi pustii ce serpuiesc printre munti , strazi marginite de satuce de piatra , peisaj pitoresc. Am impresia ca sunt intr-una dintre masinile echipajelor ce urmaresc ciclistii in Turul Frantei ( apropos, anul asta nu il voi rata…asa ca stai conectati!…va voi trimite poze cu ciclistii )…voi relua insa maine, pe lumina, acest itinerariu. Va fi zi de vizitare a zonei. Deocamdata vine noaptea, cea mai grea dintre ele…pentru ca e prima.Prima noapte , dupa mult timp , in care voi fi singur. Noroc ca sunt foarte obosit…

23 noiembrie 2009
Trezit, baut cafea pe terasa din fata casei. Privelistea este extraordinara. Casa este situata pe un versant al muntilor Cevennes-Masivul Central, iar in fata mi se intind toate culorile naturii intr-o toamna tarzie. Aflu ca aici ninge foarte rar. Dealtfel, noi suntem imbracati in tricouri. Aerul este foarte curat, linistea e mormantala…asta pana cand trece primul avion militar. Fac baietii astia antrenamente zi de zi si zboara destul de jos. Sper sa nu aiba proasta idee sa se autoinvite la o cafea. Nu ca nu le-am da cate o cafea, dar parcarea e destul de mica pentru un avion , iar daca aterizeaza fortat in gradina vecinilor le strica plantatia de maslini.
In fata terasei este o mica piscina, iar langa ea, o sumedenie de copaci ce fac niste fructe portocalii, foarte frumoase. Am impresia insa ca sunt necomestibile, deoarece nu le culege nimeni. Am sa le incerc pe cainele vecinilor….Jos, in valea ce se intinde la poalele versantului se vede o combinatie artistica de culori naturale si cateva case de piatra presarate printre pomi, iar mai departe , pe versantul opus, printre norii ce o invaluie, se observa clinica la care este angajata una dintre gazdele mele…
Urcam in masina si coboram pe niste stradute inguste, printre case de piatra neslefuita. Zidurile ce tin loc de gard din loc in loc sunt facute tot din piatra. Plantatiile de vita de vie sunt aliniate pe pari trasi la sfoara, iar aleile printre raduri sunt asfaltate ( aveati impresia ca astia sunt prea sanatosi? ).
Les Vans este un mic orasel de piatra, ca mai toate pe aici, cu un centru comercial, piata publica, turn inalt de biserica si strazi inguste printre case seculare, aliniate cu zidurile direct in strada. Sensurile rutiere sunt unice, altfel nu se poate, din cauza ca strazile sunt inguste . Indicatoarele prezente din metru in metru insa devin stresante pentru unul care vine dintr-un loc in care se merge cu masina “la ghici”…
Ajungem in Joyeuse. Tineti minte ce v-am povestit despre Briancon, cu ceva timp in urma? Uitati tot, locul asta e mult mai frumos! Pare sapat in piatra. Un oras construit in trepte doar din piatra neslefuita, cu ziduri netencuite. Nicio casa din oraselul istoric nu face exceptie. Strazile inguste, tunelurile prin care treci pe sub case ( majoritatea construite in secolele al XVI-lea si al XVII-lea ), terasele pe care se gasesc platouri pentru observarea panoramelor, muschiul verde ce napadeste piatra de rau…toate iti dau o imagine de vis. Absolut superb!
Spitalul in care lucreaza cealalta gazda a mea este singura cladire noua din zona, fiind situate undeva la margine, intr-un loc in care linistea e la ea acasa.
Mergem mai departe pe Defile de Ruoms, unde zidurile de piatra par taiate in mii de forme paralelipipedice de catre mana unui om. Apoi, dupa ce mergem printr-un tunel foarte ingust ( cat sa incapa o masina ) vedem orasul Ruoms rasarind chiar din apa. Zidurile caselor din margine sunt construite chiar pe malul stang al raului Ardeche, iar accesul catre oras se face pe un pod de piatra cu picioare inalte si zvelte…
Oraselul pare o resedinta a oamenilor bogati din zona. Nu este inghesuit ( asta si din cauza ca nu este in zona muntoasa ), iar oamenii sunt pasionati de canoe, sport ce il practica chiar in Defile de Ruoms, pe cursul rapid al raului Ligne.
Deocamdata astea sunt primele impresii transmise de la fata locului. O sa las pozele sa vorbeasca ( se pare insa ca deocamdata  conexiunea pe care o am nu ma lasa )  …alta data o sa aveti si poze ). Eu ma duc sa vad daca a murit cainele vecinilor , in speranta ca a mancat fructele alea portocalii pe care I le-am dat…
Au revoir!