Doua fragmente din cartea lui Ion Jianu – “Oblemenco-Meciul cu viata”. Primul pasaj apartine seniorului presei sportive romanesti, Ion Cupen. Al doilea reproduce vorbele solistului trupei Iris, Cristi Minculescu.

“Nelu Oblemenco a fost unul dintre marii boieri ai fotbalului romanesc. Era destept si educat, era sensibil, dar si aprig cand era cazul, avea umor, dar si prabusiri melancolice cand pipaia prostia din jur. Ca fotbalist era un fel de baros imbracat in borangic. Fiind de meserie golgeter, inscria cu zel in portile adverse, neschimonosit de ranjete, fara ostentatie vulgara, mangaiat doar de sentimentul datoriei implinite. Calitatile lui certe i-au adus titluri de golgeter si de campion national, i-au atras celebritatea, l-au rasplatit cu dragostea suporterilor. Din pacate, realizarile nu l-au impus in gasca tricolora cu sediul in Capitala. N-a avut loc. Asa cum intr-o hora nadusita, zornaindu-si bistarii in nadragi, nu se poate prinde un gentleman. Conform asteptarilor, dintr-un fotbalist cu vocatie si un om vrednic nu putea sa derive decat un antrenor de soi. Echilibrat, inspirat, perseverent. Asa s-a dovedit pe banca tehnica, infratindu-si elevii cu succesul. Pana cand, de timpuriu, Dumnezeu l-a chemat la El sa-i instruiasca ingerii, fiind nevoie de un dascal priceput si cu sufletul curat.” – Ion Cupen

“Am fost la meciuri, cu galeria, cu portretul lui Oblemenco in tablou. La stadionul “Central” era o nebunie la meciurile “Campioanei unei mari iubiri”. Am aflat ca atunci cand Oblemenco ajungea acasa, in Corabia lui natala, se trageau clopotele! Nu stiu daca e adevarat sau e legenda, dar asa ar fi trebuit sa se intample! [...]
L-am cunoscut, ca suporter, si personal pe Oblemenco. Cand iesea la cumparaturi dinspre Dezrobirii, unde locuia, pe Calea Bucuresti, in zona Rotonda, noi, copiii, mergeam dupa el. Eram cu varul meu dupa el. Toti voiam sa vorbim cu idolul nostru, sa-l atingem…Ne cumpara intotdeauna dulciuri, intotdeauna cheltuia bani multi cu noi, vorbea cu toti din cartier. [...]
Imi aduc aminte ca in 1981, ca antrenor, a castigat campionatul si cupa cu Stiinta, iar in sezonul urmator a fost demis pentru ca echipa s-a clasat pe locul II ?! Este, pentru mine, inexplicabil.
A murit departe de casa, prin Africa, la echipa din Agadir. Bine zicea Petrica Deselnicu ca Oblemenco trebuia sa fie angajat pe viata la Universitatea. Sa nu faca nimic, ci doar sa fie acolo… Am aflat ca i s-au intamplat multe in Craiova, ca a fost alungat din casa, ca a fost calomniat prin presa, ca unii l-au sapat, samd. Sunt evenimente pe care eu nu le cunosc, dar chiar nu-mi vine sa cred ca sunt si reale.[...]
Cand esti nume sau esti pe val, esti sapat si la soclu! Cum as putea cataloga marea nedreptate care i s-a intamplat lui Oblemenco-fotbalistul la echipa nationala? Era pe val, era golgeterul Romaniei ( de patru ori !!! ), dar n-a jucat, incredibil, in echipa nationala?!” – Cristi Minculescu

Ce nu stie Cristi? In afara de cele doua izgoniri ca antrenor, cand a fost tarat in laturi ca ultimul om ( a fost numit betiv, cand Oblemencu nu bea nici la nunti !!! ), a mai fost odata gonit, la finalul carierei de jucator. Atunci cand Teasca  a uitat tot ce a facut Oblemenco pentru Craiova si i-a zis ca e batran, nu mai au nevoie de el. Nu Teasca e vinovatul principal. El era un antrenor venetic care isi vedea interesul fara a tine cont de sentimente. Conducerea din acea vreme insa, are o mare vina. Ea nu trebuia sa fie de acord cu umilirea celui caruia pana atunci i se datora TOTUL!!!
S-a intors insa mereu, la fiecare chemare, ca un caine credincios ce linge mana care l-a lovit. Si a fost condus pe ultimul drum de catre un oras intreg, un oras indurerat. Pe vremea aia inca mai existau suporteri…