Ma luai si eu cu pardalnicul de campionat si cu prea onorata pradaciune din Guentchea, si uitai sa va povestesc in episodul precedent despre alte nobile vlastare ale familiei in cauza. Din nefericire, despre doi dintre cei mai de seama urmasi ai sai, esuati pe taramuri britanice, nu avem decat marturii literare sau cinematografice.
Unul ar fi John Adams (evident, nu tot ala cu presedintele), un vajnic matelot englez care a luat parte la celebra revolta de pe Bounty (ship-ul, nu batonul de ciocolata). Desi nu s-a facut remarcat ca unul din capii rascoalei, a reusit performanta de a imprumuta numele sau
unui oras, si nu unuia oarecare, ci chiar unei capitale. Povestea se leaga cumva tot de Revolutia Franceza. Adica, respectiva revolta a avut loc in 1789, dar pe 28 aprilie, cu doar o luna si un pic inainte de “original” (cat de original, am vazut in episodul anterior). Nu lungesc vorba, pentru ca evenimentul s-a bucurat de cateva ecranizari catusi de putin nereusite (scuzati-mi engleza). Eu v-o recomand pe aia din 1984, “The Bounty”, cu Anthony Hopkins, Mel Gibson, Daniel Day-Lewis si Liam Neeson (ba inca si cu Laurence Olivier). [Daca puteti fi mai pretentiosi de-atat, n-aveti decat sa cautati voi ecranzarile cu Marlon Brando, cu Clark Gable sau cu Eroll Flynn].
Ideea e ca, pana la toata urma, omul in cauza (desi s-a ascuns multa vreme sub numele de Alexander Smith) a reusit sa dea numele sau celei mai mici capitale din lume, Adamstown. Well, se pare ca singura localitate a singurei insule locuite din arhipelagul Pitcairn are nu mai putin de 48 de locuitori, conexiune la internet si cablu, si cam atat (pentru restul, apelati si voi la Wiki).

Ar mai fi un anume Henry Adams, tot matelot (american), produs se pare 100 % al fictionalismului de la Hollywood. Pai altfel cum sa iti explici ca poti primi cadou o bancnota de un milion de lire, cu care sa poti sa faci tot ce iti trece prin cap timp de o luna, iar tu sa o dai inapoi? In fine, filmul se numeste “The Million Pound Note”, e aparut undeva in ’54, si in el il regasiti, daca va era dor, pe Gregory Peck.

***

Dupa cum ati putut observa si singuri, dragii mei, familia Adams incepe sa alunece incet, dar sigur, catre show-biz. Daca aerul tare al economiei politice nu i-a prea priit, a incercat cate ceva in film iar apoi, adaptandu-se vremurilor (caci de, “nu sunt vremurile supt om, ci bietul om supt vremi e”), si-a incercat norocul in fotbal si muzica. Si rabdarea dragilor cititori nu va mai fi pusa la incercare decat cu trei exemplare ale acestei familii, de care cronicarul, in oboseala-i la fel de cronica, mai are chef sa dea seama.

Sa ne oprim mai intai putin pe meleaguri britanice, si sa vorbim putin cu Tony. Microbistii pur-sange il stiu drept unul din fundasii de baza al Arsenalului din anii ’90. Romanii care tin doar cu Steaua sau Dinamo si-l amintesc doar ca nasolul ala care a gafat la golul lui Moldovan si vrut sa dea mana cu Fiara la finalul unui meci “de legenda” (‘f course ca a fost refuzat, ca Laca isi pastra forta pumnului pentru antipaticul ala de tunisian).
[A fost, de altfel, ultima victorie a nationalei noastre la un mondial, si ultimul meci in care ne-a fost dat sa-i vedem pe "baieti" etalandu-si culoarea naturala a parului (tot la un mondial, se-ntelege); (la urmatorul ne asteptam sa-i vedem carunti)].
Dar sa revenim la Tony. Omul a cam castigat ceva trofee la vremea lui, dar cam toate cu tunarii. Vreo 4 campionate, o Cupa a Cupelor si o Cupa UEFA. Bonus: cateva cupe englezesti, cam 5 la numar, ca numai ei le stiu care si cum sunt.
Serios din fire, a avut grija si de cariera sa extrasportiva inca din timpul vietii de fotbalist. Astfel, dupa studii serioase, a terminat si un masterat in dezalcoolizare, a mai jucat ceva fotbal, apoi a devenit chipurile antrenor undeva in gura portului, iar mai nou il puteti regasi undeva in Azerbaidjan, la Gabala FC.

***

Ei bine, ca va promiteam si ceva legat de muzica, acum avem si veriga lipsa. In evolutia sa de la fotbal la muzica, istoria familiei a bifat si obligatoria halta a feminismului, prin Victoria Caroline Adams. I se mai zicea, cred, si Posh Spice, asta dupa ce a fost angajata unei firme de distributie de condimente cu o retea nationala la nivelul Marii Britanii, dar si in strainatate (Spice Girls, mai precis, ca ilustrare a maximei ca “nu femeile sunt afone, condimentele sunt prost alese” – da, dar daca te uiti la Lady Gaga, intelegi si de ce prea multe condimente strica). Eu nu tin minte, pentru ca nu vreau, d’aia, nici o melodie de la Spice Girl, asa ca n-o sa va plictisesc cu cariera muzicala a onoratei Victoria. Cariera care de altfel, din fericire, a reusit sa fie destul de scurta.

Amu’ tipa, ca o demna urmasa a Evei, si-o cam bagat picioarele alea lungi in ea de muzica, si asa muiate si le-o incolacit in jurul altui utilizator celebru (si chiar talentat pe vremea aia) de picioare, David. Asta micu’, barbat, de!, o incercat el sa reia legenda biblica, atata numa’ ca tata Goliat / Ferguson s-a prins de faza si i-a dat el primul cu prastia cu crampoane in freza, de l-o aterizat tuma’ n Madrid.

Acolo, in timp ce David se refacea pe bani grei si isi completa bronzul la lumina nocturnei de pe Bernabeu, Vicky continua prezentarea colectiei de frunzulite lasate mostenire de ma-sa mare, coana Eva, sub numele de “Taina Victoriei” (ei, acu’, parca ce mare secret o fi sa transformi un fotbalist talentat intr-un semi-afon plin de fitze ??? Asta stiu toate bombele sexy de pe Dambovita).

Dar sa-i lasam in plata modei si a Hollywoodului pe Victoria si pe al sau sot, si sa facem un pas mai departe in a descalci itele zbuciumatei istorii a nobilei familii.

***

Am pus fotbalul inaintea muzicii doar pentru a face un pic in ciuda istoriei, nesocotind cronologia. Daca e sa fim cinstiti totusi, latura cu adevarat muzicala a familiei a debutat inaintea aripii fotbalistice. Si spre deosebire de ramura britanica a familiei, care a preferat sa aiba de-a face, intr-un fel sau altul cu fotbalul, Adamsii care au facut muzica pe bune provin tot de pe taramuri nord-americane.

Primul nu prea are nevoie de nici o prezentare. Se numeste Bryan, si e canadianul ala ceva mai cunoscut decat Michael Bolton (evident insa, nici pe departe la fel de celebru precum Celine Dion). Ma, asta om cu cariera muzicala serioasa. Canta de mai bine de 25 de ani, timp in care a scos cam tot atatea albume. A strans o caruta de hituri (nu mai are rost sa vi le spun) si o roaba de discuri de platina si alte premii.

Interesant e ca a scris si multa muzica pentru filme (42 de productii, zice Wiki), de aici provenind (probabil) cele mai bune piese ale sale: “(Everything i do) I do it for You” (“Robin Hood : Printul Hotilor”); “Have you really loved a woman?” (Don Juan de Marco); “All for love” (Cei trei Muschetari) (ultima in colaborare cu colegii sai de la clubul ragusitilor, Rod Stewart si Sting). Din ce bag io de seama, il cam inspirau personajeleastea istorico-literare (alo, dom’ Bryan, da’ ceva despre Dracula nu bagi la tonomatu’ lu’ matale???), asadar ar fi fost un bun menestrel daca s-ar fi nascut prin Evul Mediu.

E, si ca sa-i intre serios la sufletel lui Newsted, tipul a facut o adevarata pasiune si pentru poze, domeniu in care chiar a avut realizari (zice iar Wiki ca o fost publicat in “Vogue” si ca a colaborat cu artisti multi si celebri).

Cum i se pare ca inca are prea mult timp liber, a mai pus si de o fundatie (“The Bryan Adams foundation”, evident), care are tot felul de proiecte caritabile, educationale sau muzicale.

***

Pentru ca v-am promis undeva la inceputul postului ca vor mai fi doar trei membri ai familiei, ma tin de cuvant si vi-l prezint pe cel de-al patrulea de azi, si ultimul. Evident, am dorit sa pastrez ce-i mai bun la urma, dar ramane de vazut daca chiar asa si stau lucrurile. El e cel mai musculos membru al familiei, si cel mai in voce (nu are nici pe departe raguseala lui Bryan).

Cum deja probabil va asteptati, nu poate fi vorba decat de Eric Adams, vocalul celor de la Manowar.

Manowar e trupa aia de baieti  obsedati de (pseudo)istorie, culturism, motoare si heavy-metal, nitel cam misogini si care se lauda cu titlul de cea mai zgomotoasa trupa in concerte (in mare parte si datorita vocii lui Eric). Au si ei vreo 10 albume de studio (favoritele mele sunt “Fighting”, “Kings” si “Triumph”), stranse in aproape 30 de ani de galagie, si mai ales o multime de concerte si de fani prin toata lumea. Ce-mi place mie la ei e ca au ramas aceiasi tipi putin cam laudarosi, dar cu un stil propriu (si muzical, si vestimentar) pe care si-l pastreaza si astazi (nu ca as vrea, doamne fereste, prin asta sa critic pe vreo unii care si-au schimbat si stil, si freza, si-apoi au incercat sa revina la ceva ce aduce cu stilul initial !).

Revenind la Eric, dincolo de vocea si silueta inconfundabila, trebuie remarcata apetenta lui pentru limbi straine. Nu stiu cate stie de-adevaratelea, dar l-am auzit cantand si in germana, si in franceza, si in italiana, ba chiar si in… bulgara !!! (ma, nu radeti, le-a cantat chiar imnul fanilor de peste Dunare). Din cate tin eu minte, legendara lor piesa, “Heart of Steel”, a fost inregistrata in f’o 16 limbi. (Nu-i musai sa le stii pe toate, dar e ceva daca tii minte toate cuvintele alea ).

In plus (chiar daca nu stiu daca e adevarata legenda aia, ca ar avea ceva studii de Conservator), a mai incercat de cateva ori sa atace si bucati clasice, gen opereta (“Nesun Dorma” e un exemplu).

***

Aici inchei mica istorie a familiei Adams, constient de faptul ca mai sunt inca multi membri ai acestei familii, ale caror povesti interesante ar fi meritat spuse. Mie astia mi-au fost mai la indemana, si asa m-am priceput eu sa le spun pataniile.

C-o fost bine sau rau, va urez o dimineata de week-end cat mai placuta !